Mintea umană funcționează într-un mod spectaculos... Avem atâtea experiențe în decursul vieții și totuși, după un algoritm deloc logic ci sentimental, ea alege ce să păstreze pe parcursul timpului și ce să înmagazineze în locuri doar de ea știute. Într-un film animat pe care l-am văzut, amintirile noastre erau fiecare câte o bilă rotundă, viu colorată, precum cele de sticlă cu care ne jucam în copilărie. Fiecare bilă conținea un moment din viața noastră, mai mult sau mai puțin important pentru parcursul ei. Cele mai multe dintre ele, ca să nu încarce conștientul, erau trimise undeva, spre depozitare, într-un cotlon al minții noastre, însă erau acolo, pentru a fi accesate la nevoie, deși rareori mai facem asta. Poate atunci când căutăm mai adânc răspuns la unele comportamente, ale noastre sau ale altora din jurul nostru, când vrem răspunsuri cu privire la felul nostru de-a fi și de-a relaționa cu alții mai apelăm la ele. Însă, o altă categorie de bile, cele mai frumoase și strălucitoare, se aflau într-un rastel special, revenind în mintea noastră în mod curent. Acestea sunt cele care ne formează personalitatea de-a lungul vieții, așa cum meșterul modelează în lut. Ne creează pe noi, cei de astăzi.
O astfel de amintire este pentru mine cea de la o vârstă fragedă, să fii avut vreo 5 ani, nici nu mai țin minte cu exactitate, însă multe alte detalii sunt prezente în mintea mea ca și cum ar fi fost ieri. În curtea casei, alături de obiecte dragi mie cumpărate de o mamă grijulie și iubitoare, eram eu, cea decisă că cel mai bun joc este cel pe care ți-l creezi tu. Jocul meu includea câteva cărți școlare, citite, răsfoite și mâzgălite de mine, un copil precoce, care știa deja să citească și adora să învețe lucruri noi, mai ales cele peste limita lui de înțelegere, foi, creioane, carioci și o tablă mică, neagră, cu cioturi de cretă cu care scriam până se sfărâmau în mâna mea. Iubeam învățatul și îmi plăcea să dau mai departe ce știu. Așa că, în fața unor copii imaginari sau uneori a jucăriilor de pluș care stăteau cuminte înșirate, predam elemente de bază în gramatica limbii române sau cuvinte în limba franceză, scriind mărunt cu creta pe tabla mică, atât de mult ștearsă, încât abia se mai înțelegea ceva pe ea. Puțin timp mai târziu, părinții mei fiind plecați de acasă, am încercat eu scrisul cu creta și pe mobilierul din dormitor. Aveam mai mult loc să îmi desfășor ,lecțiile, astfel... Însă oricât am încercat să șterg, urmele au rămas și consecințele au urmat. Am rămas tot la tabla minusculă, insuficientă pentru multele informații pe care le aveam de împărtășit cu elevii mei inanimați.
Când m-am regăsit mult mai târziu în viață în momentul în care caut sens și doresc să îndeplinesc misiunea pentru care sunt aici, primul gând mi-a sărit către acel copil, deși timid și anxios, care își dorea mai mult decât orice să schimbe lumea prin educație. Știu că am lăsat mult prea mult din interesele și felul de-a fi al acelui copil să se piardă în timp, dar știu și că am să-l regăsesc și am să îl fac fericit.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu